Despre prognozele pesimiste și despre 2013

Despre prognozele pesimiste și despre 2013

A existat (și există) un cor de economiști care prevesteau spargerea zonei Euro, ieșirea Greciei, o întreagă pleiadă de pesimiști celebri. Prognozele negative sunt la ordinea zilei și astăzi în SUA , legate de echilibrul bugetar, de dezvoltarea sub așteptări, etc. Și la noi prognozele economice pesimiste sunt la fel de prezente, legate de falimentarea unor ramuri, de șomaj, de diverse aspecte ale economiei. Totuși, uneori prognozele pesimiste se materializează, alteori nu. De ce?

Primul lucru care trebuie avut în vedere este diferența între prognoză și ghicit. Prognoza se bazează pe unele tendințe din trecut și pe modul în care fenomenele economice se materializează pe baza acestora. Uneori creșterile sugerează ”bule” alteori scăderile sugerează spargerea unor astfel de ”bule”. Privind grafice peste grafice ale indicatorilor economici și efectuând calcule bazate pe diverse modele matematice, un analist încearcă să identifice consecințele a ceea ce avem astăzi asupra zilei de mâine. Primul lucru care trebuie înțeles este că orice prognoză ignoră voința de a se întâmpla altceva. Evoluția economiei nu este predestinată inexorabil, ea este consecința a milioane și miliarde de decizii luate de fiecare dintre noi, unii care decid lucruri mărunte cum ar fi să cumpere muștar de un fel sau altul, alții care iau decizii mai importante cum ar fi un acord cu FMI. Toate aceste decizii însumate, de la miile de borcane de muștar la dobânda la care se creditează statul afectează rezultatele unui an. Aceste decizii sunt influențate de prognoze.

Eu, consumator, citesc în presă că o să fie greu anul viitor. Decid să ignor previziunea, pe ideea că o se le fie greu la alții nu și mie, și continui să acționez ca în trecut, sau decid să țin cont de ea și acționez altfel. Din momentul emiterii și publicării unei prognoze mediul informațional se schimbă, ceea ce generează altfel de decizii. Asta înseamnă că însăși emiterea prognozei generează un viitor diferit de cel care se prefigura înainte de emiterea ei.

Evenimentele viitoare nu se petrec automat, ele sunt generate de acțiuni ale oamenilor. Atunci când oamenii decid să acționeze altfel, viitorul se modifică. Cu alte cuvinte prognozele pesimiste se vor materializa dacă nu vom acționa pentru a combate ceea ce se prefigurează.

Sintagma ”va fi mai rău la anul”, este valabilă dacă nu ne străduim să o combatem. O viziune etatistă (eminamente de stânga) asupra responsabilității măsurilor este că statul este cel care trebuie să intervină. Cu alte cuvinte ”mai rău la anul” se întâmplă dacă statul nu ia măsurile necesare. O viziune ”de dreapta” ar presupune ca fiecare dintre noi, la toate nivelele să luăm măsuri ca să nu fie ”mai rău la anul”. De fapt, ca de obicei lucrurile nu sunt nici albe nici negre, și statul trebuie să ia măsuri, dar și noi oamenii de rând. Problema majoră este că noi, oamenii de rând nu avem informațiile necesare ca să gândim ce ar fi mai bine pentru toți, pentru că putem să ne asigurăm un bine nouă în defavoarea binelui general. La fel binele general dorit de stat, poate însemna foarte bine pentru unii și foarte rău pentru alții.

Criza a introdus un nivel nou de incertitudine în economie. Nimic nu este sigur niciodată, dar în condiții normale riscurile sunt mai reduse comparativ cu momentele de criză. Dar, criza ne obligă să evoluăm, și atât statul cât și indivizii învață în această perioadă de criză. Acumularea de experiență înseamnă dezvoltarea capacității de intuire mai corectă a evenimentelor viitoare. Observați că folosesc ”intuiție” în loc de ”prognoză”. Prognoza este apanajul specialiștilor, dar în viața de zi cu zi noi folosim ”intuiția” pentru a ne fundamenta deciziile. Dacă prognoza este instrumentul macro, intuiția este instrumentul micro. Intuiția intervine și în elaborarea prognozelor, pentru că în multitudinea de informații aflate la dispoziția specialiștilor, intuiția lor personală este cea care le permite să aleagă cele mai bune modele, și cele mai bune metode de lucru, asupra celor mai relevante date.

Revenirea din criză se produce parțial pentru că oamenii de rând ajung să decidă mai corect, pe baza unei intuiții mai bune în noile condiții diferite de cele vechi. La un nivel mai evoluat, eșecul metodelor de prognoză generează perfecționarea lor, ceea ce duce la prognoze mai bune în noile condiții. Dar, trebuie să înțelegem că prognozele mai bune nu sunt cele care sunt infailibile, ci cele care permit decizii mai bune astfel încât să fie anticipate problemele viitoare și rezolvate, și, astfel încât să fie stimulate posibilele efecte pozitive.

Revenind la problemele noastre locale, mai în glumă, mai în serios,  în satul România din comuna Europa, bocitoarele satului prevăd o recoltă de PIB săracă, bețivanii satului au băut deja recolta pe jumătate din anul viitor. Abordarea corectă este să cultivăm în primăvară ceea ce vom culege la toamnă, și să ținem bețivanii pe câmp nu la crâșmă.

Ca să preiau din exprimările frecvente ale confraților economiști, trebuie să încurajăm creșterea productivității. Productivitatea asta din păcate este un pic complicată, pentru că are două componente nu una. Pe de o parte este munca, exprimată în număr de angajați, pe de altă parte este producția exprimată valoric.

La primăria satului nostru, logica a fost să se reducă numărul de lucrători, astfel încât să se producă aceeași valoare, cu mai puțini lucrători. Poate că nu a fost o decizie complet irațională, dacă primăria făcea ceea ce trebuie. Există și o altă abordare a politicii sătești, să facă primăria ceea ce trebuie, și numărul de angajați să fie cel care este necesar pentru asta. Nu de alta, dar fermierii nu pot produce pe câmpul lor dacă se ceartă pentru proprietăți, se bat în crâșme, și sunt toți bolnavi de pântecăraie de la apa din fântâna satului.

Lăsând gluma la o parte, reducerea de personal a statului este justă numai acolo unde personalul nu este necesar, dar este cel puțin la fel de necesar ca fiecare angajat să facă ceea ce trebuie să facă astfel încât statul să nu blocheze economia. Și revenim la prognoza pesimistă, și la valoarea ei, ca să ieșim din criză și să ne meargă și noi mai bine, trebuie să avem angajați suficienți acolo unde banii intră în economie, acolo unde serviciile facilitează dezvoltarea economică, acolo unde se asigură ordinea publică, acolo unde se întâmplă lucrurile care fac ca economia să meargă bine.

Bugetul pe 2013 încă nu l-am văzut.  E rău că nu avem buget, e bine că vom avea un buget susținut de cei care îl vor duce la îndeplinire. Ar fi fost bine să avem alegerile în vară și bugetul la timpul lui, dar asta este o lecție pe care n-am învățat-o în 2008, dar sper să o învățăm la următoarele alegeri. Fără acest buget orice prognoze pe 2013 nu sunt valabile. De ce? Pentru că în rețeaua afacerilor statul este nodul central care atrage cele mai multe resurse și redistribuie cele mai multe resurse. Vom avea creștere economică? Vom avea recesiune? E foarte greu de spus, pentru că nodul central este opac, informațiile de la centru sunt puține și foarte puțin relevante. Ceea ce știm este că bugetul va respecta cerințele FMI, UE și BM, pentru că altfel nu va fi finanțabil.

Mult mai important decât cadrul major care este bugetul este execuția sa. Cel mai important aspect este ca banii publici să nu ”băltească” în trezorerie, ci să se scurgă spre economie și să se întoarcă. Orice comerciant știe că se poate câștiga din adaos mare, dar comercianții buni știu că se poate câștiga mai mult din adaos mai mic cu un rulaj mai mare. Marea necunoscută a anului viitor nu este dimensiunea bugetului ci modul cum va fi gestionat astfel încât rulajul economiei să fie mai mare. În termeni economici, avem capital puțin, și trebuie să-i asigurăm o viteză de rotație mai mare.

Un alt aspect al economiei este hemoragia de resurse. Resursele noastre pleacă, și mă refer aici la oameni, capitaluri, resurse naturale. Creșterea economică se asigură din manevrarea acestor trei elemente fundamentale. Aici statul poate face destul de puțin, dar poate face ceva. Singurul aspect pozitiv al majorării de TVA a fost reținerea unei părți mai mari din valoarea adăugată în țară, în măsura în care această valoare adăugată nu a plecat de la stat spre exterior. În termeni de specialitate avem deficit de cont curent, deficit de balanță comercială și deficit al forței de muncă.

Aici statul poate face ceva. În ordine inversă, statul poate influența emigrarea forței de muncă, în special a forței de muncă calificate. Poate nu va plăcea multora ce spun, dar ar trebui descurajate sub orice formă plecările ”la muncă” în străinătate. De ce? Pentru că fără forță de muncă nu avem investiții, nu avem consum, nu avem contribuții sociale, nu avem capitalul uman necesar creșterii economice. Românii trebuie convinși să stea în România, și mai mult, ar fi bine să convingem românii din străinătate și străinii să vină în România. Avem nevoie de niște nemți, chinezi, și ceva americani să ne împrospăteze cu idei, cultură a muncii, și pragmatism în afaceri.  Avem nevoie de studenți chinezi care să le arate studenților români că se poate învăța 16 ore pe zi , avem nevoie de niște profesori germani care să le arate profesorilor români că orele încep la fix și că poate exista disciplină, de niște profesori americani care să ne arate cum cercetarea poate fi o afacere nu o formă de reverie creatoare boemă. Dacă ne orientăm și folosim globalizarea în folosul nostru putem învăța multe.

Resursele financiare pleacă și ele, pentru că nu știm să le gestionăm. Cel mai important barometru al economiei, bursa, arată presiune atmosferică scăzută, așteptăm un uragan. Problema este că barometrul este defect, este de fapt un ceas  care arată ora New-Yorkului, cu diferența de fus orar aferentă. Nu am prea văzut firme în căutare de capitaluri apelând la bursă și nici capitaluri în căutare de investiții. De ce? Poate pentru că o autoritate de reglementare nu și-a făcut treaba, și la bursă am avut firme cu capitaluri proprii negative (Oltchim), oferte de vânzare dincolo de capacitatea de finanțare a bursei (Petrom), vânzări de pachete majoritare în afara bursei (din nou Oltchim), și o politică care defavorizează acționarii minoritari.

O altă problemă o reprezintă insolvențele și arieratele. Nu știu alții ce opinii au, dar insolvențele par să fi devenit proceduri legale fără nici o legătură cu economia, finanțele și managementul. Creditorii sunt inegali, de parcă banii statului ar avea altă valoare decât banii băncilor sau decât banii firmelor. Din alt punct de vedere statul ca și debitor este o catastrofă. Toate aceste fenomene duc la o economie exagerat de dependentă de stat și de hachițele administratorilor săi. Statul nu declanșează insolvența unor falimentari, dar nu poate fi executat silit de creditori. Statul blochează și îmbolnăvește creditul comercial. Culmea, se petrec de ani de zile ilegalități care scapă mereu ochilor care ar trebui să fi fost vigilenți ai legii, cum ar fi angajarea de cheltuieli peste creditele bugetare aprobate (sursă clasică de arierate) sau reducerea de alocări bugetare pentru care au fost angajate cheltuieli (altă sursă). Dacă în primul caz vinovați sunt șefi de instituții (ordonatori de toate nivelele) în al doilea caz sunt vinovați miniștrii începând cu ministrul de finanțe și primul ministru (ordonatorii principali). Arieratele statului sunt, să nu păcălim pe nimeni, o ilegalitate măsurabilă și ca să folosesc un termen la modă care nu apare în DEX, pușcăriabilă.

Și acum ca să concluzionez, despre anul 2013, ce s-ar putea întâmpla rău ne spun prognozele, ce s-ar putea face bine depinde de noi și de stat.

Soluția noastră individuală este să gândim cu grijă ce avem nevoie, să respectăm legile, și să decidem pentru noi cele mai bune soluții raționale. Asta începe cu decizia de a cumpăra produse românești, de a plăti impozitele și se termină cu intoleranța față de fapte de corupție și hoții.

Soluția generală este ca statul să se concentreze să repornească rulajul economic la nivel comercial adică să reducă arieratele  (să nu mai genereze deloc altele noi) și să stimuleze acumularea de factori de producție (o politică de încurajare a natalității, a emigrației și descurajare a imigrației, în domeniul resurselor umane, o politică de încurajare a pieței de capital autohtone).

Ca măsuri pe care mi-ar plăcea să le văd ar fi: emisiuni de bonduri în lei nu pe piața interbancară ci prin bursă, facilitarea factoringului, eventual un fel de oficiu de clearing (datorii vs creanțe) în relația cu statul,  eventual conversia în bonduri a arieratelor, fluidizarea insolvențelor în sensul mobilizării activelor blocate sau sub-utilizate datorită insolvențelor.